...cum mi-am petrecut sfârșitul Crăciunului

...a fost a naibii de greu să-mi amintesc parola blogului...se pare că unele chestii lasă urme :)

În facultate îmi petreceam, an de an, ziua de naștere în sesiune, tradițional, însă, ziua lui J se petrece la SB.

E liniște și pace aici, ne-am învârtit la 3 noaptea ca bezmeticii încercând să găsim o crâjmă deschisă unde să mai bem o bere. Se pare că nu doar familia ci to orașul este de părere că ziua lui J se petrece acasă, în fața unui brad împodobit, fotografiat și postat pe FB. Este aproape deprimant să vezi atât somn în jurul tău, totul e domol. Dar na, nu mai sunt în București sunt în Sibiu și la 27 de ani trebuie să-mi mai aud reproșuri că mă întind în ˝haine de stradă˝ pe pat, pentru că așternuturile miros aici a Lenor și nu a fum de țigară și a naiba mai știe ce vărs pe ele în capitală.

Am revăzut o grămadă de oameni. Nu sunt o persoană foarte sentimentală, rar mi-e dor de cineva și am recunoscut asta întotdeauna. Când spun cuiva că ˝mi-a fost dor de el/ea˝ este ori o minciună de complezență ori un un compliment imens. Analizează-ți bine relația cu mine și dă-ți seama singur/singură care dintre explicații se potrivește în cazul tău.

Mi-am revăzut neamurile și, cum era de așteptat, nu s-a schimbat mare lucru. Problema lor supremă este un act arhaic de justificare în fața statului și a bisericii. Când, pe lângă bunici, ești confruntat și de un copil de școală generală cu acest subiect, te pune pe gânduri unde ai apucat-o pe alt drum decât restul. Am învățat însă să dau răspunsuri imprecise care proiectează evenimentul în timp, undeva între poimâine și niciodată. Altfel nu am cum să mai combat acest egoism, într-un fel bine intenționat, al familiei. Am făcut cunoștință și cu țuica de prune din pivnița bunicului, menită să aburească mintea participanților la acest eveniment atât de important. Probabil o să se evapore și ași fi preferat să ne aburească mințile acum.

Mă confrunt și cu o lipsă de activitate și o plictiseală acută. Nu știu exact ce să fac și nu prea am chef de nimic. Nu înțeleg și nu am înțeles niciodată febră sărbătorilor și importanța pe care i-o acordă lumea. Astăzi e luni sau marți, depinde dacă ai apucat să dormi sau nu, și atât. Pentru ceilalți este însă un prilej exemplar de căldură în cuplu. Este neliniștitor când sub ochii tăi se formează atâtea simbioze, mai mult sau mai puțin fericite și potrivite, iar tu ești cuprins de o confuzie sentimentală și de o nesiguranța a reciprocității.

E frig afară și simți aerul curat pe piele și plămâni. Nimic nu se compară cu aerul de munte, dar se pare că are efect de sedativ pentru cei obișnuiți cu el. Nimeni nu este pasăre de noapte aici. La televizor nimic. Mă uit de 3 zile la sport, unde sunt o grămadă de retrospective. 1000 de lupte ale lui Bute, 1000 de meciuri ale stelei, și de 1000 de ori Nadal cu Djokovic. Thank God că am muzica cu mine că-mi vine să vărs deja de la avalanșa de sunete de sezon cu care ești bombardat non stop. Duc o lipsă acută de activități satisfăcătoare...am ajuns să scriu la 4 dimineața pe blog.

Gata...ajunge. Mă duc să scot câinele să se pișe în timp ce eu fumez o țigare și îi povestesc despre of-urile mele.

...cu unul mai puțin

˝Human beings may have evolved technologically, but at an emotional level we are just the same as we were 1000 years ago˝ Dr Devdutt Pattanaik

Am vrut să scriu chestia asta săptămâna trecută, dar din motive cât se poate de subiective nu am ajuns...însă am revenit.

Când eram mic eram pasionat de animale. Cum alți copii nu dormeau sau nu mâncau pana nu li se citeau basme ispirești eu trebuia să aud câte ceva despre faună. Știam încă de la vârsta de 5 ani ce e ăla un enot, o dropie, un tapir, un muflon...și lista poate continua. Mai aveam și alte ocupații extrem de intelectuale pentru un copil de clasele primare, printre care se număra și cititul ziarului local sibian Tribuna. Într-o zi cu aproape 20 de ani în urmă dădusem, în exact acest ziar, peste un articol pe care mi-l amintesc și acum pentru că m-a marcat, m-a marcat atât de mult încât l-am decupat și l-am fixat cu un ac de gămălie pe pinwand-ul pe care îl aveam în bucătărie. Titlul articolului suna cam așa ˝Mai sunt doar 7500 de tigrii˝. Îmi cer scuze că după 20 de ani nu-mi amintesc mai multe detalii, de exemplu dacă mai erau doar 7500 de tigrii în lume, în libertate sau doar în India, dar astea sunt doar detalii.
Cu câteva zile în urmă mi-am amintit de această cifră și am început să mă gândesc oare cum a evoluat ea. Nu știu dacă am motive să fiu optimist sau mai degrabă pesimist, un singur lucru este însă cert și astfel pot spune că, începând cu data de 13 decembrie 2011, tigrii sunt cu unul mai puțin.



Într-un scenariu tragic, care însă aproape te face să râzi amar, un tigru, să-i spunem Mihaela, a fost pur și simplu executat, din cauza incompetenței autorităților unui oraș care se bate cu pumnul în piept, că este capitala bunelor maniere, capitală (cultural) europeană și care crede că, citându-l pe prietenu' Danuț de la Londra, ˝a pus coada la prună˝.
În dimineața lui 13 decembrie 2011 o tigroaică a ˝evadat˝ din incinta celei mai vechi grădini zoologice din România, din neatenția unui paznic, căruia îi urez pe această cale ˝Sărbători Fericite˝și un proces pentru ucidere din culpă. Că în anul 2011 mai scapă animale de la zoo, ca în filmele mute cu Chaplin de la începutul secolului trecut, spune deja multe. Adică una e să-ți uiți poarta la oi deschisă și să o apuce acestea prin Rășinari și alta e să dai drumul tigrului pe uliță.
Să trecem însă peste asta, pentru că na, la ce să te aștepți din partea unui om care-și câștigă existența curățând căcat de animale. Autoritățile au intrat numai decât în panică și au pornit o amplă operațiune de recuperare a Mihaelei și aici ajungem la partea cu adevărat interesantă, pentru că nu mai avem de a face cu un biet îngrijitor ci cu oameni cu carte care, cică, conduc un oraș care se vrea european. Un oraș cu 160.000 de locuitori în care nu s-a găsit însă nici o pușcă cu tranchilizante pentru a captura animalul fără a-l vătăma. Țineți cont că ne aflăm într-un județ de munte unde urșii, lupii și alte de-astea sunt frecvent întâlnite. Astfel Mihaela a fost pur și simplu executată pentru ˝siguranța publică˝ de către un vânător căruia îi urez pe această cale ˝Sărbători Fericite˝ și un proces pentru crimă de gradul 1. Probabil același lucru s-ar fi întâmplat și cu un urs rătăcit sau un câine vagabond de la gunoaie.
Autoritățile locale, pe lângă că au fost surprinse nepregătite, cum se plâng anual că sunt surprinse de iarnă, se uită, se pare, doar la telenovele la TV, pentru că dacă mai urmăreau și alte programe aflau că există o mulțime de alte posibilități pentru a captura un animal sălbatic mai ales unul care a crescut printre oameni și care sigur nu știe șiretlicurile junglei, mai ales cele ala junglei urbane dintre blocuri.
Este clar că în această țară, și implicit și în unul dintre orașele ei reprezentative, în care, toată lumea știe, s-a pus coada la prună, orice problemă apărută se rezolvă prin metoda preistorică a ˝datului în cap˝ (vezi cazul câinilor vagabonzi, fostului președinte Ceaușescu etc.).
Aceleași autorități primitive care nu au fost în stare să captureze un animal speriat au reușit însă să oprească după numai 3 minute un flashmob organizat de niște tineri pentru a protesta față de felul în care a fost gestionată situația Mihaelei. De aplaudat este însă faptul că nu i-au executat pe protestatari cu armele din dotare, se pare că aceștia au avut noroc că nu sunt maidanezi sau, mai nou, tigrii scăpați de la zoo.



Pe final, doar un scurt comentariu referitor la titlu. El se adresează direct autorităților locale, pentru care mi-am făcut timp ani la rândul, în sfânta zi de duminică să îi votez. Vreau să îi anunț pe această cale că, exact cum populație de tigrii numără acum un exemplar mai puțin, la următoarele alegeri ei o să aibă un vot mai puțin, pentru că am impresia că s-au cam culcat pe lauri și după o dezvoltare frumoasă, care mi-a dat motive să fiu optimist, orașul care a pus coada la prună cam stagnează. Pe această cale le doresc ˝Sărbători Fericite˝ și un proces pentru omor prin incompetență.

P.S...îi cer scuze lui Sebi că i-am folosit pozele fără acord, dacă da un semn...le dau jos...deși sper să nu fie cazul...

BAHA! party now...if you can

˝La pomul lăudat să nu te duci cu sacul˝. Nu-mi place să citez proverbe pentru că nu am fost coleg de bancă cu Alecsandri acum 200 de ani, dar în cazul de față se potrivește. Se pare că, cu cât ai așteptări mai mari de la ceva, cu atât o să fi mai dezamăgit. Am fost ieri la ˝pomul˝ numit BAHA party, pom pe care l-am lăudat cu fiecare ocazie preț de un an de la ultima mea vizită la el.
Deși rupt de oboseală după câteva zile de schi și nopți dormite într-un pat de hotel cu perne prea moi și plapumă sufocantă, m-am mobilizat și mi-am zis că nu am cum să pierd petrecerea de anul acesta, având în minte dezmățul de anul trecut, în urma căruia m-am trezit cu o pălărie de pirat pe cap și cu o poza în Esquire.
Pentru cei care nu sunt în temă, BAHA este o petrecere, care se vrea cu circuit închis, probabil doar pentru că sună mai fancy, care se ține anual, în decembrie, și la care se poate bea cu nemiluita, toată noaptea, contra unei taxe plătite la intrare.
Ajung ieri în jurul orelor 00:00 la hala din complexul ˝Semănătoarea˝ unde s-a ținut anul acesta petrecerea. Am intrat, clasic, pe bază de bilet, cum putea face oricine. Se pare că faza cu ˝circuitul închis˝ a picat, deși fusesem amenințați pe FB că numele noastre trebuie să se regăsească pe nu știu ce liste, inexistente în realitate, și că doar cei înregistrați au acces în acest El Dorado bahic. Să o spunem pe cea dreaptă, urma să particip la o simplă ˝ieșire˝ de sâmbătă seara, deci dacă mă întreba cineva puteam la fel de bine să zic că am fost într-un club. Taxa pe beție a fost setată anul acest la 90 de lei, în creștere față de anul trecut, probabil din cauza inflației, a recesiunii sau a lăcomiei organizatorilor, nu știu și nici nu mă interesează. Efectul prețului piperat nu a întârziat să apară, astfel, petrecerea s-a ținut cu o audiență redusă numeric față de anul trecut. După două, trei ture îi știam deja, din vedere, pe majoritatea participanților, sau măcar pe cei de sex feminin. Am remarcat că fetele devin o specie din ce în ce mai rară pe la evenimentele la care ajung eu. Probabil ele mi-au luat în serios glumele prin care le trimiteam la cratiță și preferă să-și petreacă nopțile punând de o ciorbă transformând astfel cluburile în sausage fest-uri veritabile. Mea culpa!
Să revenim însă la BAHA. Primul lucru pe care l-am făcut a fost să revendic un pahar de plastic, despre care mi s-a spus că trebuie să am grijă ca de ochii din cap, pentru că următoarea băutură urmam să o primesc doar la schimb cu paharul gol al anterioarei. Aplaud astfel faptul că organizatorii se gândesc la reciclare și la mediul înconjurător, dar cred că, mai degrabă, s-au zgârcit să angajeze o tanti care să strângă gunoiul plus economiile provenite din faptul că fiecare folosea, practic, un singur pahar toată noaptea.
M-am orientat apoi ce băutură se servește la fiecare stand și m-am lovit de un paradox: deși erau mult mai puțini oameni decât anul trecut cozile erau mai mari. Motivul l-am aflat repede: băieții care umpleau paharele se mișcau ca un boxer la croșetat și, pe lângă asta, s-au aburit mai tare decât petrecăreții. Într-un fel îi înțeleg, sigur au băut de necaz, pentru că e nasol să lucrezi sâmbătă seara. Totuși, să fim obiectivi, deranjul nu ar fi fost foarte mare dacă nu mai erau și plebeii care nu înțelegeau noțiunea de ˝a sta la rând˝, încă o dovadă pentru micile erori ale Creatorului care le-a dat tupeu și fizic celor lipsiți de bun simț și creier. Supărător, și încă un mare minus în dreptul organizării, este faptul că deși standurile erau flancate de ˝badigarzi˝ cu ceafă lată domnea un haos total.
Să trecem la muzică, care, sincer, a fost sub orice critică. Boxele erau plantate într-un capăt al halei la polul opus nu se mai auzea mai nimic. Pe lângă asta, ele erau și așezate în niște unghiuri absolut dubioase vorba lui Cristi ˝zici că mi-am pus eu boxele în sufragerie˝. Băieții au încercat să rezolve această problemă prin celebrul ˝dat tare˝. Efectul:catastrofal!În capătul celălalt tot nu se auzea nimic iar în imediata apropiere a difuzoarelor calitatea sunetului era execrabilă, din cauza volumului ridicat melodiile fiind acompaniate de celebrul ˝huruit˝(puteți încerca asta și acasă! Dați radioul la maxim și o să înțelegeți despre ce vorbesc). Cireașa de pe tort a constituit-o reprezentația băiatului care punea muzică, care se juca cu niște fluctuații de volum pe care nu le-am înțeles și care prin ˝a mixa˝ înțelegea scăparea pe finalul melodiei a unor fragmente din piesa ce a avea să urmeze. Țin să-i anunț pe organizatori că winamp are un plug-in care poate să facă asta și uite așa se reduc costurile. În camera secundară, unde se asculta o muzică mai puțin comercială, se lucra cu niște difuzoare care arătau precum cele construite de văru-mio pentru un proiect școlar și care sunt bune pentru revelioane la cabană nu pentru petreceri la care ai cerut taxă la intrare. Măcar în camera asta au proiectat ˝Modern Times˝ al lui Chaplin astfel încât mi-am mai omorât și eu din plictiseală uitându-mă la film.
Chestia bună anul acesta a fost că nu a mai trebuit să înoți printre buzi înfundate pentru a te ușura. Totuși ideea de a pune toalete afară în decembrie este un omagiu adus pneumoniei.

Verdict final: 90 de lei aruncați pe un eveniment comun și plictisitor (să fim serioși am plecat acasă pentru că efectiv m-a luat somnul, cât de des se întâmpla asta când te distrezi?), la care sonorizarea mizerabilă a fost în strâns parteneriat cu prestația băiatului de la butoane și la care trebuie să te lupți cu cei din interiorul și cei din afara sistemului pentru a bea cât poți. Next time...fără mine!:)