vineri, 11 mai 2012
Piure din praf de cartofi, șaorma cu de toate și sanvișuri de la Subway
Noi românii suntem un neam de flămânzi. Nu am mai văzut oameni care să creadă în îndopare cu atâta religiozitate precum fac ai noștri. Nu știu exact de unde se trage acest obicei. Poate de la faptul că în atât de blamata perioadă a comunismului a existat un oarecare deficit de franzele, parizer și brânză topită la tub iar acum noi, generațiile post-decembriste, încercăm să recuperăm ce au pierdut bunicii și străbunicii noștri înfundând în noi cu pumnul. Sau poate suntem doar un popor de gurmanzi industriali pentru care o masă bună este atunci când sughițăm la final și cârnațul apasă pe trahee până ni se face fața vânătă.
Și cu toată această pasiune pentru înfulecat nu avem nici cele mai mici ambiții în ceea ce privește calitatea reală, inventivitate sau măcar măsură în ceea ce privește mâncarea. Avem practic zero cultură culinară.
De ce zic asta: păi în primul rând pentru că nu avem niciun fel de mâncare patentată. Nu există practic nimic despre care lumea să zică ˝tovarăși, asta e originară din România˝. Să nu ne mai amăgim cu mămăliga care, făcută din grâu, o mâncau romanii pe vremea când la noi nu erau urmă de civilizație, iar făcută din porumb băgau amerindienii în ei când noi nici nu știam ce e ăla cucuruz. Tot ce noi considerăm tradițional este ori maghiar, ori turcesc, ori slav. Singurul lucru cu care putem să ne lăudăm este că am adaptat orice fel de mâncare să meargă cu cartofi, cel mai bun exemplu fiind kebabul și faimoasa șaorma care doar la noi se mănâncă cu crumpene prăjite. Avem o sensibilitate specială pentru cartofi, despre care bunicul meu zicea când eram mai mic că sunt ˝mâncare pentru porci˝.
Nu avem nimic propriu deci importăm, dar importăm și multe non-valori culinare, zici că suntem ˝Liga lu' Mitică˝ care a dat un cămin călduț tuturor fotbaliștilor fără orizont sportiv din lume. Mă refer aici la acele mâncăruri care ar trebui să fie un element complementar nu elementul de bază al alimentației. Râdem de americani că sunt obezi și mănâncă toată ziua grăsime într-o chiflă, sare cu maioneză și beau zahăr cu paiul. Dacă am avea puterea lor de cumpărare, dacă prețul unui meniu la Mac ar reprezenta același procent din salariul nostru ca la americani ne-am muta după tejghea și nu am mai pleca acasă. Cum puteți altfel să-mi explicați că trecând prin fața noului Subway de la Victoriei era o coadă de peste 40 de oameni. Ce trebuie să-ți treacă prin cap, ce hormoni trebuie să emane corpul tău, ca tu să stai juma' de oră la coadă ca să mănânci un sandviș. De ce mănâncă lumea la Subway, care este ideea acestui așa zis restaurant a cărui meniu conține un corn cu chestii în el, o pungă de chipsuri (da, chipsuri la pungă, nici măcar nu se obosesc să-ți prăjească un cartof...cu asta o piardă la noi în țară)și o băutură carbogazoasă? Acest ˝restaurant˝, ca mai toate din această familie, este gândit pentru cei care au în 10 minute tren și simt nevoită să bage ceva la stomac pentru a nu da în ulcer de foame. Păi dacă tu stai la coadă după 40 de oameni înseamnă că i se pierde scopul, el nu mai are sens, sau poate tu îți imaginezi că acea pită cu unt salam și cașcaval garnisită cu cartofi uscați din pungă este ca un homar cu caviar și șofran. Îmi amintesc de o scenă din filmul ˝Occident˝ în care mama îi spunea fiicei: ˝Hai măi mamă să mai ieșim și noi ca fetele, să luam masa la un restaurant frumos în oraș...˝ și în următorul cadru erau la Mac și sugeau din paie...
Bine ne-am trezit noi mai târziu și toate creațiile culinare au fost deja revendicate și suntem și atât de suciți în gândire încât adoptăm obezitatea și infarctul la farfurie dar asta nu înseamnă că trebuie să ne ghiftuim cu ele. La noi cuvântul ˝a mânca˝ este sinonim cu 5 feluri de mâncare la 3 neamuri diferite, festin care apoi se lasă cu dureri de ficat, senzații de greață și arsuri, pentru cei mai timizi dintre noi, sau o internare la urgență și un reportaj la știrile de la ora 5 pentru cei cu aere de vedetă, care tânjesc după atenție. Puterea și statutul social se măsoară la noi în câte pachete cu vinete ai în lada frigorifică și câți cârnați ai atârnați în pod. Oriunde mergi toată lumea vrea să dea dovadă de bunăstare îndopându-te. Astfel pentru unii mâncarea a ajuns sinonim cu fericirea și pentru că îi iubesc pe cei din jur își arată afecțiunea hrănindu-i. Acest lucru se vede cel mai bine la posesorii de animale, că deh câinele e cel mai bun prieten al omului și ei îl iubesc hrănind-ul de 5 ori pe zi cu ciorbe, grăsimi și alte resturi pe care le mai găsesc prin frigider. Patrupezii nu refuză, că deh ei te iubesc necondiționat și nu vor să te jignească scuipându-ți pielița de pui între ochi și mănâncă tot ce le dai. Mi se rupe inima când văd un Lăbuș sau un Patrocle cilindric, cu picioarele strâmbe care au cedat greutății, gâfâind cu limba până la asfalt printre blocuri. La noi se potrivește de minune expresia cu ˝dragostea trece prin stomac˝ și dacă am putea am hali sandvișuri cu pastramă și în timp ce ne satisfacem partenera/partenerul ca George din Seinfeld.
Din păcate dragostea este biruită de o altă caracteristică a noastră: nepăsarea. Iar asta se reflectă și pe plan culinar mai ales în ceea ce privește calitatea. Pentru noi orice mănânci e ˝tot una˝, numai mâncare să fie. Mă întorceam săptămâna trecută de la muncă și m-am oprit să cumpăr niște beri de la Non-Stop. În fața mea la rând o ˝doamnă˝ la aprox 40 de ani cu o fetiță de clasele 1-4 de mână. După costumașul de funcționară mi-am dat seama că și ea venea de la muncă. Și ce se gândește să cumpere duduia: piure de cartofi instant. Praf de ăla cu care eu dădeam pe câine ca să moară puricii și care amestecat cu apă și lapte rezultă în ceva masă lipicioasă cu care pot să chituiesc găurile din ziduri. Fetița era nemulțumită de alegere ˝Nu, mami. Nu-mi place ăsta. De ce nu facem din cartofi.˝ Asta mă întrebam și eu, cartonul ăla pentru 2-3 persoane costa, parcă, undeva la 3-3,5 lei, dintr/un kil de cartofi care costă 2 lei ieși tot pe acolo...cred. Vă las acum cu răspunsul femeii: ˝Lasă că-i același lucru, sau vrei să cureți tu cartofii și să îi zdrobești?˝. I-am văzut fața aia de murătură de la primărie care nu te bagă în seamă până nu dai cu pumnul în tejghea și m-am bucurat enorm că nu a fost bunica mea de față să audă asta pentru că acest răspuns îi scurta viața cu 5 ani. Nu sunt ipocrit și mie mi-e foarte lene să gătesc de aceea prefer să sun și să mă trezesc cu pizza în fața ușii, dar când copilul îți cere mâncare, nu detergent îți mai bagi și picioarele în ˝Narcisa Sălbatică˝ sau ˝Românii Au Talent˝ sau la ce naiba te uiți seara te duci în bucătărie și îi faci de mâncare.
Este, deci, clar că lucrul la care ținem cel mai mult îl facem cel mai prost. Nu avem personalitate, nu avem măsură și nu avem simțul calității. La noi e important să fie și să fie multă. Suferim ca nație de o crasă incultură culinară, suntem niște cocalari ai alimentației, dar în primul rând acordăm mâncării prea multă importanță, până și eu am făcut acest lucru scriind ditai textul :)
Abonați-vă la:
Postare comentarii (Atom)
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu