Cultivatorii de vise acceptate de lege

Având în vedere că mai toată lumea a făcut ASE-ul sau are, ca toți taximetriștii, un magazin la țară o să înțelegeți în mare ce o să povestesc astăzi. Pentru ceilalți...stați liniștiți, nu e complicat, dacă am reușit până și eu să iau notă de trecere în facultate pentru un astfel de proiect, o să-l pricepeți și voi. Deci ceea ce fac astăzi este un plan de afacere, nu unul pentru un business virtual, precum a trebuit să fac la management, pentru care am luat 8, probabil pentru că profa s-a prins că eu doar am parazitat și m-am lipit de o grupă suficient de milostivă, fără a avea nimic de-a face cu întocmirea proiectului, ci pentru un magazin care deja există. De ce mă obosesc astăzi, dacă atunci când chiar trebuia făcut, l-am driblat cu eleganța lui Messi? Pai mă roade conștiința, nu pot să dorm noapte fiind apăsat de ideea că am păcălit sistemul. Ok, ok să lăsăm deoparte scenariile astea de seriale cu teenageri americani, care descarcă și ei un referat de pe net și-l predau iar apoi sunt copleșiți de remușcări pe întreaga durată a episodului, pentru a recunoaște, pe final, aflându-se în pragul colapsului, frauda. Motivul real este că shop-ul de care o să vă povestesc merge ca uns, mereu fiind coadă de cel puțin 2-3 persoane în fața lui, este deci un exemplu după care s-ar putea preda în școli și ar fi egoist din partea mea să păstrez această mină de aur doar pentru mine și să nu o împart cu micii întreprinzători dintre voi care visează la o bodegă, o frizerie sau un non-stop de cartier.

Planul meu de afaceri are ca model Spice-Shop-ul, sau pentru cei infestați de canalele de știri ˝magazinul de vise˝, de la Dristor.
Domeniul de activitate: Primul lucru la care trebuie să te gândești ca viitor patron este domeniul de activitate. Acești tineri întreprinzători au ales perfect. Probabil au plecat de la ideea că în România totul este nasol, viața e grea și dacă asculți cu atenție ce-ți spun cei de la Antena 3 nu mai are nici un sens să trăiești. România este o țară emo! Toată lumea e deprimată și nemulțumită, dar pentru că suntem niște radicaliști ortodocși nu putem mânca otravă de șobolani cu intenția concretă de suicid, ci preferăm să o pisăm să o mai amestecăm cu niște benzină, aripi de liliac și naiba mai știe ce poțiuni și apoi să ne-o injectăm, s-o tragem pe nas sau să o fumăm cu intenția mai creștinească de a ne rupe creierul și corpul în două și a transforma mizeria într-un curcubeu, ca în reclama la Skittles. Domeniul de activitate a fost stabilit și este unul foarte nobil: comerțul cu alinare legală.

Amplasamentul: Ei bine aici trebuie să faci niște studii de piață pentru a găsi exact acel loc cu vad maxim. Am văzut cândva un interviu cu Puya, în care a pomenit el, în nu mai știu ce context, de ˝dealerii de la Dristor˝. Se pare, deci, că acest cartier are, încă din cele mai străvechi timpuri, de când l-au ridicat macaralele lui Ceașcă și Luigi Ionescu*, renumele de a fi o mare piață de alinare. Mă bucur să vad că mai are ceva de oferit în afară de shaorma. Deci aceste legende urbane, povestite de cronicarul Puya, le-au fost, probabil, de mare ajutor tinerilor întreprinzători. Dacă nu, ajungea și o plimbare prin zonă iar densitatea de aurolaci suflând în pungii argintii, cum nu mai regăsești decât în parcul de la Unirii, i-ar fi convins cu siguranță că aici este El Dorado.

Serviciile oferite și promovarea: Aici, trebuie să recunosc, că nu mi-am făcut tema foarte bine. Nu știu exact ce tipuri de produse se comercializau, adică dacă erau doar așa zisele ˝legale˝ sau puteai să te lipești și de ceva gen ˝pe sub tejghea˝ ;) (dacă erați lângă mine, acum puteați vedea că am ˝tras cu ochiul˝). Cert este însă că probabil aveau servicii foarte cuprinzătoare de vreme ce era mereu coadă, de exemplu program non-stop și consultanță gratuită în alegerea alinării de care aveai nevoie. Nu știu dacă au făcut ceva promoții, adică dacă au mers pe principiul ˝un viciu nu vine niciodată singur˝ și ofereau la pachet, pe lângă alinare, și reducere la spirt ˝Mona˝ sau un bonus de 50% dacă pariai pe stiaua la una dintre casele de pariuri afiliate. Nu știu nici dacă au oferit mostre gratuite pe la semafor sau prin hipermarket-uri. Fapt este că au avut o strategie de marketing pasivă și o promovare bazată, probabil, prin viu grai printre cunoscători.

Clientela: Tinerii întreprinzători și-au făcut repede un cerc de clienți fideli, unele fețe fiind mereu în proxima apropiere a stabilimentului, ei probabil locuind pe acele trepte de la metrou, dar atrăgând și clienți care arătau ca și când ar avea un acoperiș deasupra capului. Totuși, știind cu ce fel ce clienți intră în contact și-au luat și măsuri de precauție. Pentru că un băiat care doarme pe o cutie de carton și miroase ca un câine udat cu apă din canale, sau un cartierist care și-ar vinde și casetele cu La Familia pentru a pune ceva pe masă,pardon, în venă nu sunt neapărat persoane solvabile, acești mici întreprinzători au stabilit niște reguli clare pentru a se asigura că le vin bănuții. Astfel, peste geamul de la ˝ghișeu˝ trona un carton pe care era scris cu marker: ˝Nu Vindem Pe Datorie˝. Afacerea și-a pierdut puțin din caracterul ˝familial˝, dar era o măsura necesară pentru că este greu să recuperezi o datorie de la un tip a cărui avere se rezumă la o pungă argintie sau să pui sechestru pe ˝apartamentu´lu´ mama˝.

Rebrandingul: Într-o seară, trecând prin fața magazinului am observat ceva neobișnuit: ușa, mereu ferecată, era larg deschisă, pe bordura din față era plin hârțogăraie înșirate și la coadă nu mai stăteau clienții obișnuiți ci niște mascați cu arme pe post de breloc care încărcau baxuri de carton într-o dubă. A doua zi, ieșind de la metrou, am observat că spațiul era sigilat și afacerea, care mi s-a părut atât de genială, părea să fi avut, totuși, un punct slab exploatat cu cruzime de legea lui Boc. Dar dacă acești sclipitori întreprinzători nu ar fi găsit o scăpare briliantă din această situație de criză nu aș fi stat astăzi aici povestindu-vă povestea lor. Ce au făcut ei: s-au întors la origini. Cu mulți ani în urmă, pe vremea când ˝legalele˝ nu existau încă pe meleagurile noastre, umbla vorba în București printre smokări, junkări și pillări că ar exista un magazin, undeva în zona Moșilor...Carol 1, care ar comercializa tot felul de produse, în principal odorizante pentru încăperi, ierburi, prafuri etc etc destinate parfumării casei, creerii unei ambianțe plăcute pentru tine și gagică și relaxării olfactive. Ei bine legenda spunea că, dacă fumai, înghițeai, trăgeai pe nas sau naiba mai știe pe unde îți băgai aceste chestii ele aveau efecte asemănătoare cu iarba, salvia, happypills și alte astfel de produse. Avantajul? Erau legale!!! De la acest concept au pornit apoi să se dezvolte magazinele de vise cum le știam cu toții de la Pro TV, Antena 1 și din legea lui Boc. Ei bine, cultivatorii de vise de la Dristor și-au amintit de acest detaliu pierdut în negura vremurilor și au deschis, pe același loc unde cu câteva luni în urmă trona spice shop-ul, un magazin pe care scrie mare:˝Dristor Family Shop˝ urmat apoi de ˝Tot Ce Ai Nevoie Pentru Casa Ta!˝ Ai credea că o să găsești saci de gunoi, capace de budă și tablouri de alea kitschoase și aurii. Greșit! Și pentru a înlătura această confuzie geamurile negre de până acum au fost înlocuite cu niște vitrine în care tronează bețigașe parfumate pe bază de opium și tot felul de alte produse destinate parfumării încăperii, creerii unei ambianțe plăcute pentru tine și gagică și relaxării olfactive, adică exact acele prafuri, ierburi, drajeuri etc. care, cică, parfumează casa, creează ambianță și care, deși este CONTRAINDICAT (scrie undeva pe cutie), se pot și fuma, trage pe nas, injecta...

P.S. îmi pare rău că nu pot documenta proiectul și cu materiale foto, dar acești alinați îmi par foarte instabili și trebuie să recunosc că-mi tremură puțin boxerii să fac poze prin zonă gândindu-mă la numeroaselor boli care am impresia că le pot contacta dacă ei își aruncă pungile argintii, acele sau naiba mai știe ce obiect infestat în direcția mea. Iar căutând pe google, am găsit doar poze făcute de la maaaare distanță, dovadă că și marii fotografi sunt căcăcioși :)

P.S.S Am evitat folosirea cuvântului ˝etnobotanice˝ în întreaga postare, pentru a nu vă băga în cap ideea că ăștia vindeau ceva pătrunjel, mărar sau iarba aia ˝de Amsterdam˝. Să spunem doar atât: dacă le-am dezbate la școală am face-o la ora de chimie nu de bilogie...

*Mulțumim pe această cale celor de la Vodafone pentru reclama lor tâmpită cu cel mai netalentat copil pe care l-am văzut vreodată la televizor. Dada, ăl care zice ˝Luigi Ionescu....Lalele˝...sau vițăvercia...Că na lalele...macarale..tot acolo.

Piure din praf de cartofi, șaorma cu de toate și sanvișuri de la Subway

Noi românii suntem un neam de flămânzi. Nu am mai văzut oameni care să creadă în îndopare cu atâta religiozitate precum fac ai noștri. Nu știu exact de unde se trage acest obicei. Poate de la faptul că în atât de blamata perioadă a comunismului a existat un oarecare deficit de franzele, parizer și brânză topită la tub iar acum noi, generațiile post-decembriste, încercăm să recuperăm ce au pierdut bunicii și străbunicii noștri înfundând în noi cu pumnul. Sau poate suntem doar un popor de gurmanzi industriali pentru care o masă bună este atunci când sughițăm la final și cârnațul apasă pe trahee până ni se face fața vânătă.
Și cu toată această pasiune pentru înfulecat nu avem nici cele mai mici ambiții în ceea ce privește calitatea reală, inventivitate sau măcar măsură în ceea ce privește mâncarea. Avem practic zero cultură culinară.

De ce zic asta: păi în primul rând pentru că nu avem niciun fel de mâncare patentată. Nu există practic nimic despre care lumea să zică ˝tovarăși, asta e originară din România˝. Să nu ne mai amăgim cu mămăliga care, făcută din grâu, o mâncau romanii pe vremea când la noi nu erau urmă de civilizație, iar făcută din porumb băgau amerindienii în ei când noi nici nu știam ce e ăla cucuruz. Tot ce noi considerăm tradițional este ori maghiar, ori turcesc, ori slav. Singurul lucru cu care putem să ne lăudăm este că am adaptat orice fel de mâncare să meargă cu cartofi, cel mai bun exemplu fiind kebabul și faimoasa șaorma care doar la noi se mănâncă cu crumpene prăjite. Avem o sensibilitate specială pentru cartofi, despre care bunicul meu zicea când eram mai mic că sunt ˝mâncare pentru porci˝.

Nu avem nimic propriu deci importăm, dar importăm și multe non-valori culinare, zici că suntem ˝Liga lu' Mitică˝ care a dat un cămin călduț tuturor fotbaliștilor fără orizont sportiv din lume. Mă refer aici la acele mâncăruri care ar trebui să fie un element complementar nu elementul de bază al alimentației. Râdem de americani că sunt obezi și mănâncă toată ziua grăsime într-o chiflă, sare cu maioneză și beau zahăr cu paiul. Dacă am avea puterea lor de cumpărare, dacă prețul unui meniu la Mac ar reprezenta același procent din salariul nostru ca la americani ne-am muta după tejghea și nu am mai pleca acasă. Cum puteți altfel să-mi explicați că trecând prin fața noului Subway de la Victoriei era o coadă de peste 40 de oameni. Ce trebuie să-ți treacă prin cap, ce hormoni trebuie să emane corpul tău, ca tu să stai juma' de oră la coadă ca să mănânci un sandviș. De ce mănâncă lumea la Subway, care este ideea acestui așa zis restaurant a cărui meniu conține un corn cu chestii în el, o pungă de chipsuri (da, chipsuri la pungă, nici măcar nu se obosesc să-ți prăjească un cartof...cu asta o piardă la noi în țară)și o băutură carbogazoasă? Acest ˝restaurant˝, ca mai toate din această familie, este gândit pentru cei care au în 10 minute tren și simt nevoită să bage ceva la stomac pentru a nu da în ulcer de foame. Păi dacă tu stai la coadă după 40 de oameni înseamnă că i se pierde scopul, el nu mai are sens, sau poate tu îți imaginezi că acea pită cu unt salam și cașcaval garnisită cu cartofi uscați din pungă este ca un homar cu caviar și șofran. Îmi amintesc de o scenă din filmul ˝Occident˝ în care mama îi spunea fiicei: ˝Hai măi mamă să mai ieșim și noi ca fetele, să luam masa la un restaurant frumos în oraș...˝ și în următorul cadru erau la Mac și sugeau din paie...

Bine ne-am trezit noi mai târziu și toate creațiile culinare au fost deja revendicate și suntem și atât de suciți în gândire încât adoptăm obezitatea și infarctul la farfurie dar asta nu înseamnă că trebuie să ne ghiftuim cu ele. La noi cuvântul ˝a mânca˝ este sinonim cu 5 feluri de mâncare la 3 neamuri diferite, festin care apoi se lasă cu dureri de ficat, senzații de greață și arsuri, pentru cei mai timizi dintre noi, sau o internare la urgență și un reportaj la știrile de la ora 5 pentru cei cu aere de vedetă, care tânjesc după atenție. Puterea și statutul social se măsoară la noi în câte pachete cu vinete ai în lada frigorifică și câți cârnați ai atârnați în pod. Oriunde mergi toată lumea vrea să dea dovadă de bunăstare îndopându-te. Astfel pentru unii mâncarea a ajuns sinonim cu fericirea și pentru că îi iubesc pe cei din jur își arată afecțiunea hrănindu-i. Acest lucru se vede cel mai bine la posesorii de animale, că deh câinele e cel mai bun prieten al omului și ei îl iubesc hrănind-ul de 5 ori pe zi cu ciorbe, grăsimi și alte resturi pe care le mai găsesc prin frigider. Patrupezii nu refuză, că deh ei te iubesc necondiționat și nu vor să te jignească scuipându-ți pielița de pui între ochi și mănâncă tot ce le dai. Mi se rupe inima când văd un Lăbuș sau un Patrocle cilindric, cu picioarele strâmbe care au cedat greutății, gâfâind cu limba până la asfalt printre blocuri. La noi se potrivește de minune expresia cu ˝dragostea trece prin stomac˝ și dacă am putea am hali sandvișuri cu pastramă și în timp ce ne satisfacem partenera/partenerul ca George din Seinfeld.

Din păcate dragostea este biruită de o altă caracteristică a noastră: nepăsarea. Iar asta se reflectă și pe plan culinar mai ales în ceea ce privește calitatea. Pentru noi orice mănânci e ˝tot una˝, numai mâncare să fie. Mă întorceam săptămâna trecută de la muncă și m-am oprit să cumpăr niște beri de la Non-Stop. În fața mea la rând o ˝doamnă˝ la aprox 40 de ani cu o fetiță de clasele 1-4 de mână. După costumașul de funcționară mi-am dat seama că și ea venea de la muncă. Și ce se gândește să cumpere duduia: piure de cartofi instant. Praf de ăla cu care eu dădeam pe câine ca să moară puricii și care amestecat cu apă și lapte rezultă în ceva masă lipicioasă cu care pot să chituiesc găurile din ziduri. Fetița era nemulțumită de alegere ˝Nu, mami. Nu-mi place ăsta. De ce nu facem din cartofi.˝ Asta mă întrebam și eu, cartonul ăla pentru 2-3 persoane costa, parcă, undeva la 3-3,5 lei, dintr/un kil de cartofi care costă 2 lei ieși tot pe acolo...cred. Vă las acum cu răspunsul femeii: ˝Lasă că-i același lucru, sau vrei să cureți tu cartofii și să îi zdrobești?˝. I-am văzut fața aia de murătură de la primărie care nu te bagă în seamă până nu dai cu pumnul în tejghea și m-am bucurat enorm că nu a fost bunica mea de față să audă asta pentru că acest răspuns îi scurta viața cu 5 ani. Nu sunt ipocrit și mie mi-e foarte lene să gătesc de aceea prefer să sun și să mă trezesc cu pizza în fața ușii, dar când copilul îți cere mâncare, nu detergent îți mai bagi și picioarele în ˝Narcisa Sălbatică˝ sau ˝Românii Au Talent˝ sau la ce naiba te uiți seara te duci în bucătărie și îi faci de mâncare.

Este, deci, clar că lucrul la care ținem cel mai mult îl facem cel mai prost. Nu avem personalitate, nu avem măsură și nu avem simțul calității. La noi e important să fie și să fie multă. Suferim ca nație de o crasă incultură culinară, suntem niște cocalari ai alimentației, dar în primul rând acordăm mâncării prea multă importanță, până și eu am făcut acest lucru scriind ditai textul :)